Imposibila Comunicare

two little friends girls in the field with daisies

De mult prea multe ori, nu reusim sa comunicam cu cei din jurul nostru .

Adica, nu reusim sa ne facem intelesi: vrem sa spunem ceva, si cel din fata noastra intelege altceva, vrem sa lamurim ne-lamuritele (cuvinte sau poate doar gesturi), si nu suntem capabili sa spunem nimic, lasam timpul sa rezolve lucrurile in locul nostru, si timpul le rezolva asa cum stie el, pentru ca e uituc: uita pur si simplu mereu , repetitiv, sa tina cont si de ceea ce ne dorim noi.

Acum multi ani, aveam o prietena buna, cu care imparteam multe:  mersul la teatru, spiritul de fronda, pareri despre baieti blonzi sau bruneti dar obligatoriu cu ochi de neuitat, si mai ales extrem de delicate “secrete”,  care apar inevitabil in viata tuturor adolescentelor-cucuiete. Eram atat de prietene incat si telefoanele noastre se simtisera datoare sa prelungeasca aceasta prietenie, si… erau “cuplate”.

Intr-o zi, fatidica zi, cineva (o matusa)  i-a telefonat prietenei mele, dar  telefonul a ales sa sune la mine. Am ridicat receptorul:

-Alo?  Elena?

-Nu ! Nu e Elena, e…atingere! ….

Inca o data, la fel…..  Suna iar, nu mai raspund; il las sa sune. S-a oprit…. Pe urma, mai pe seara,  suna din nou. Uitasem de incidentul petrecut mai devreme.

– Alo? 6.84…………..? (aceeasi matusa ca de dimineata)

– Da!

– Ia asculta, de ce……. ……….

Si urmeaza o avalanasa de cuvinte greu de reprodus aici.

Am analizat (eram doar foarte “tare” la logica, nu? ) si am dedus ca matusa ceruse dincolo numarul nostru de telefon, ca altfel de unde sa-l stie?, si acum sunase sa ma certe pentru gestul de iubire pura al telefoanelor care alesesera sa faca atingere. Cum suna rationamentul meu de atunci pana la capat? Cam asa: pai, cand a cerut ea numarul, cine i l-o fi dat n-a putut sa-i spuna: stai mai femeie, ca sunt vecinii nostrii, e prietena lu’fi-mea, cum sa dai telefon si sa-i faci tu cum ti-o veni la gura, plus ca, sigur a facut atingere, se mai intampla…  Nu, se pare ca n-a putut..

Si AM ALES sa ma simt jignita si ofensata. Atat de jignita si de ofensata incat nu am mai vorbit cu prietena mea, lasand timpul sa rezolve el lucrurile. Si timpul, de data asta a ales sa rezove asa: nu a mai vorbit nici ea cu mine, am crescut cu o prietena buna minus la activ, si cu golul de rigoare in suflet, a urmat liceul, facultatea, treceam una pe langa alta ca doua straine, si asta si devenisem, oricum. Si intr-o zi ea s-a maritat si a plecat in alta tara, a avut un copil, a divortat…. Eu, am facut si eu o gramada de lucruri nu foarte importante, au trecut si prin viata mea diverse persoane, unele au ales sa plece, altele au ramas…….

Scenariul “imposibila comunicare” s-a repetat de mai multe ori in viata mea, cu persoane diferite, aproape totdeauna oameni dragi, la care am tinut mult, si de care am reusit de fiecare data, inevitabil, sa ma instrainez; doar asta era scenariul, nu? Si eu il jucam in cel mai bun mod cu putinta. Pana intr-o zi cand AM INTELES ( am inteles ca demult candva, un copil speriat a ales sa se comporte asa intr-un moment anume , si ca atunci probabil scenariul l-a ajutat, si de asta a ales sa-l repete iar si iar si iar, in acele momente in care se simte la fel de speriat ca atunci demult, chiar daca intre timp a crescut mare; am inteles ca e un scenariu cu rezultate cel putin rele, care nu-mi mai foloseste la nimic, si mai ales, am inteles ca POT SA-L SCHIMB, si am invatat cum sa fac asta).

Am inteles si am invatat toate astea pe parcursul formarii mele ca si psihoterapeut. Si am mai inteles ceva: faptul ca noi oamenii avem multe astfel de “scenarii” invatate in copilarie , care ne-au fost utile atunci, dar care au ajuns sa ne incurce rau de tot la varsta adulta.  Daca tu, cel care citesti acum aceste cuvinte, te confrunti cu ceva asemanator in viata ta, e bine sa stii ca psihoterapia te poate ajuta in mod real.

Cat despre prietena mea din copilarie, acum cateva luni, a venit intr-o vizita in tara, am inteles ca m-a cautat, si eu nu eram acasa, si a plecat fara sa lase nici o adresa, nici un numar de telefon, nimic.  Si am simtit, sau mai bine zis, mi-am dat voie sa simt pentru prima oara dupa atatia ani, ca-mi este foarte dor de ea. Dar orice cautare pe Google nu intoarce nimic, si nu am cui sa-i spun IARTA-MA, si ne desparte un Ocean.

Mariana Ionica

Am publicat acest articol intai aici:

http://www.clinicadepsihoterapie.com/apps/blog/imposibila-comunicare

 

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: