“Oamenii-oglinda nu sunt doar oameni – oglinda ci sunt si oameni-lectii “

“Umbla” o vorba, am auzit-o foarte des rostita, aceea potrivit careia oamenii sunt oglinzi ale noastre.  Si se refera aceasta vorba la faptul ca vedem la oamenii din jurul nostru , (si vedem pentru ca ei “ne arata”), acele trasaturi care ne plac, sau care nu ne plac, la propria persoana.

Oamenii-oglinda sunt cumva calibrati pe aspectele cu care noi rezonam, intr-un fel sau altul. O astfel de persoana-oglinda va sta langa noi atata timp cat aspectul pe care ea ni-l arata are pentru noi semnificatia unei provocari, atata timp cat trezeste in noi reactii, sentimente, sau ne determina sa facem lucrurile intr-un fel, mai degraba decat in alt fel.

De curand insa, am citit intamplator pe Wall-ul unui prieten, cum ca nu este deloc asa,  ca oamenii “ne intorc” o imagine care nu are nimic de-a face cu noi, ci mereu doar cu ei, cu propriul  mod de structurare , si cu propria perceptie asupra lumii. Si ca noi suntem noi, in felul nostru propriu, si nu avem nicio legatura cu ceea ce vedem in ochii celor din jur…. Hmm???

Ma gandesc  la o oglinda fizica, reala, o oglinda mare si frumoasa aflata intr-o camera mare si in foarte multe feluri:  centrul camerei este invaluit in tonuri aurii, este curat si rafinat, cu mobilier stil si parchet masiv de stejar lacuit, cu broderii si dantelute… , peretele cu usa este intunecat, coscovit, un perete mut-plin-de-suferinta  si de amintiri, pe care se preling deopotriva amintirile si vopseaua, o vopsea de ulei, in tonuri urate de maro, apoi zona ferestrelor este plina de lumina, se simte aerul proaspat care vine din gradina, cu ciripit de pasari si cu mangaierea calda a rezelor de soare filtrate prin dantela fina a perdelelor, cu o colivie alba in care se afla un minunat papagal albastru… mai exista un colt unde se afla un semineu, si in jurul lui este o intreaga harababura: bucati de lemne aruncate, printre care se amesteca surcele mici, inchise la culoare, un vatrai zace peste niste resturi de taciuni, sunt carti care zac aruncate pe jos, tomuri vechi, legate in piele, pline de praf si de intelepciune….. peretele din fata usii si o zona de cam trei metri de la perete este septic- alba, aici se afla un pat cu perne mari de puf, o noptiera si un sezlong, o masuta de toaleta si un covoras, totul foarte ordonat si organizat, fara nici macar un singur fir de praf ….

Haideti sa aducem acum, in acest decor, un personaj imbracat cum vreti voi si de ce varsta vreti voi, si care este insarcinat cu mutarea oglinzii despre care va vorbeam mai sus…. Azi el asaza oglinda astfel incat in ea se vede doar peretele de la intrare, cel cu usa….. Nu-i asa, ca daca nu v-as fi povestit despre toate minunatiile aflate in camera, ati fi presupus ca sunteti intr-o incapere mai degraba sordida ? Si nu ati fi avut nici cea mai mica idee despre cate lucruri, extrem de diverse, se afla de fapt  in ea?  Si v-ati fi dorit sa iesiti cat mai repede, sa plecati presupunand in mod eronat, ca nu e nimic de cunoscut si nimic de iubit aici

Mie imi pare o idee rezonabila aceea a oglindirii fiecaruia in toti ceilalti….  Cred ca oamenii din jurul nostru sunt un fel de oglinzi minunate, fiecare aratandu-ne o particica din tot ceea ce suntem. Care “tot” este atat de complex, incat fiecare oglinda noua are inca ceva de aratat, ceva inca ne-vazut si ne-constientizat.  Si partea cea mai intersanta a povestii, pentru ca, nu-i asa ?, seamana oarecum cu o poveste ceea ce v-am spus pana acum, partea cea mai interesanta zic, este ca oamenii-oglinda nu sunt doar oameni – oglinda ci sunt si oameni-lectii …

Articolul de mai sus l-am preluat de aici:  http://www.clinicadepsihoterapie.com/

Si, la fel cum l-am incheiat atunci si acolo, aleg sa il inchei si aici si acum, spunandu-va ca astept cu drag parerile voastre, si comentarii…..